In data de 25.03.2020 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei partea I, nr. 244 motivarea Deciziei nr. 19/2020 pronuntata de catre I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  in cadrul Dosarului nr. 2.932/1/2019. Este voba despre decizia prin care Inalta Curte raspunde, in esenta, urmatoarelor doua intrebari:

1. Este compatibila procedura insolventei cu dreptul partilor unui raport juridic obligational de a renunta la compensarea creantelor reciproce?

2. In afara partilor raportului juridic obligational, pot invoca compensarea creantelor reciproce si ceilalti creditorii participanti la procedura insolventei in exercitarea unei veritabile actiuni oblice?

Raspunsul la aceste intrebari este unul afirmativ. Argumentatia insa este una interesanta lansand, voit sau nu, si alte teme de discutie.

Minuta deciziei

Mai intai iata care care este minuta deciziei pronuntate:

„In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 90 alin. (1) si (2) si art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cu modificarile si completarile ulterioare, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) si (3) din Codul civil, stabileste ca:

Renuntarea la compensatie este compatibila cu procedura insolventei, cu exceptia situatiei in care creanta ce face obiectul compensatiei apartine creditorului indreptatit sa solicite deschiderea procedurii.

Este admisibila invocarea compensatiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor inscris la masa credala si debitorul aflat in insolventa, de catre un alt creditor indreptatit sa participe la procedura, daca acesta din urma poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijenta debitorului insolvent si a practicianului in insolventa in exercitarea acestui drept.”

Sinteza considerentelor Inaltei Curti

Analiza porneste de la ceea ce reprezinta institutia compensatiei legale in dreptul comun, insa perspectiva este orientata inspre beneficiile acestei institutii vazuta ca un mecanism mai eficient de recuperare a unei creante. In acest sens se arata: „… compensatia asigura egalitatea intre cele doua parti, avand astfel si rolul unei garantii, deoarece creditorul, compensand creanta sa impotriva debitorului, care este in acelasi timp si creditorul sau, cu creanta acestuia din urma, este sigur ca o va realiza, cel putin pana la concurenta propriei datorii fata de cealalta parte”

 „Cei doi creditori, in acelasi timp debitori reciproci, au o situatie privilegiata, unul in raport cu celalalt, deoarece compensatia reprezinta pentru ei o adevarata cauza de preferinta.”

In cadrul procedurii insolventei, obiectul obligatiilor reciproce priveste intotdeauna o suma de bani deoarece „Din perspectiva legii insolventei, notiunea de creanta nu este utilizata in sensul sau larg, de drept al creditorului de a pretinde debitorului sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva, ci in intelesul sau restrans, acela de creanta baneasca.”

Pornind de la faptul ca, in dreptul comun, partile au dreptul sa renunte la invocarea compensatiei legale s-a nascut intrebarea daca, in procedura insolventei, procedura colectiva in care sunt intersectate vointele mai multor creditori, lucrurile sunt diferite. Astfel se ridica problema de a sti daca ceilalti creditori participanti la procedura s-ar putea opune renuntarii la compensatia creantelor.

1. Posibilitatea renuntarii la compensatie

In acest sens, Inalta Curte analizeaza mai intai in ce masura prevederile art. 1.617 alin. (3) Cod civ. (renuntarea la compensatie) sunt compatibile procedurii insolventei avand in vedere prevederile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care limiteaza aplicabilitatea dispozitiilor dreptului comun doar la acelea care sunt compatibil acestei proceduri.

Se are in vedere faptul ca, prin introducerea institutiei compensatiei in procedura insolventei „Legiuitorul a intervenit, practic, pentru a pune capat acelor opinii doctrinare mai vechi, care apreciau ca institutia compensatiei legale, in sine, este in neconcordanta cu specificul procedurii insolventei, intrucat ar favoriza creditorii care au si calitatea de datornici ai debitorului, in prejudiciul celor care sunt numai creditori, unii chiar prioritari (a se vedea opiniile exprimate, de-a lungul timpului, de prof. I. Turcu).”

Se arata insa ca art. 90 din Legea nr. 85/2014, sediul materiei in privinta compensatiei, nu deroga de la dreptul comun: „… legiuitorul foloseste termenul de “drept” al creditorului de a invoca compensatia, si nu termenul de “obligatie”, iar in ceea ce il priveste pe lichidatorul judiciar, verbul utilizat este acela de “poate” si nu “este obligat”. In consecinta, si in procedura insolventei, ca si in dreptul comun, regula compensatiei de drept este reglementata prin termeni dispozitivi, iar nu imperativi. De asemenea, textul de lege face trimitere explicita la dreptul comun, neexistand niciun indiciu ca legiuitorul ar fi intentionat sa deroge de la prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil. Prin urmare, opinia exprimata in doctrina si imbratisata de majoritatea jurisprudentei, potrivit careia renuntarea la compensatie este compatibila cu procedura insolventei, este cea corecta (a se vedea in acest sens S. Golub, N. Gh. Puscariu, “Cateva consideratii cu privire la compensatia legala in procedura insolventei”, in Revista Phoenix, nr. 56-57/2016).”

 In acelasi sens s-a aratat ca „… nu subzista argumentele acelor autori care au apreciat ca renuntarea la compensatie are efecte profund nocive si inechitabile si ca aceasta este, prin urmare, incompatibila cu procedura insolventei (a se vedea in acest sens A. Dimitriu, in Codul insolventei, Note, corelatii, explicatii, coordonator Gh. Piperea, Editura C.H. Beck, 2017).”  Sub acest aspect Inalta Curte arata ca „… scopul procedurii, de acoperire a pasivului, este mai bine reprezentat chiar de inscrierea creantei la masa credala, urmata de recuperarea creantei detinute de debitor impotriva creditorului ce a renuntat la beneficiul compensatiei, pe calea dreptului comun. Prin cresterea masei de valori viitoare ale debitorului in procedura insolventei cresc sansele de satisfacere a creantelor celorlalti creditori indreptatiti sa participe la procedura insolventei.”

Diferenta este una de optica, autorii opiniei respinse de Inalta Curte au in vedere efectul diminuarii masei pasive a debitorului dar dintr-o perspectiva individualista, aceea a creditorului care este si datornicul celui aflat in insolventa si care invoca compensarea, in timp ce Inalta Curte se raporteaza la urmatoarele argumente: „Intrucat procedura insolventei nu este interesata, in principal, de drepturile individuale ale unui anumit creditor, nu se poate considera ca institutia renuntarii la compensatie ar fi incompatibila cu procedura insolventei, pe motivul ca i-ar fi fraudate interesele acelui creditor, de vreme ce el insusi, inscriindu-se la masa credala, desi putea sa invoce compensatia, intelege sa isi supuna propria creanta caracterului “sacrificial” al procedurii.”

Care ar fi insa interesul unui creditor de a renunta la recuperarea creantei sale prin invocarea compensatiei legale? In acest punct argumentele Inaltei Curti devin interesante, nascand asa cum am precizat mai sus si alte teme de discutie.

Raspunsul la intrebarea de mai sus este: „… cumulul de drepturi individuale si colective pe care le dobandeste un creditor indreptatit sa participe la procedura, in sensul art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, drepturi care nu se limiteaza la acoperirea creantei sale. Astfel, un creditor indreptatit sa participe la procedura poate contesta mentiunile din tabelul creantelor nu numai in ceea ce priveste respingerea, in tot sau in parte, a propriei creante, ci si cu privire la decizia administratorului/lichidatorului judiciar de inscriere in tabel a altor creditori, are dreptul de a participa la organele colective ale creditorilor, dreptul de informare si control asupra activitatii debitorului si a administratorului judiciar etc. Creditorii ce detin creante mai mari in raport cu ceilalti creditori pot, individual, sa desemneze un administrator sau un lichidator judiciar sa formuleze o actiune in anulare sau in raspundere (daca detin minimum 50% din creante) sau sa propuna un plan de reorganizare (daca detin minimum 20% din creante).”

Prin urmare, potrivit opiniei Inaltei Curti: „… un creditor poate renunta la compensatie, intrucat, dupa o analiza comparativa a dezavantajelor decurgand din sacrificarea realizarii propriei creante si a avantajelor participarii la procedura insolventei debitorului sau, constand in controlul de oportunitate al procedurii si al afacerii debitorului, in accesul la informatii relevante relative la debitor si la ceea ce se intampla in cadrul procedurii, in accesul la actiuni specifice acestei proceduri si, in esenta, in controlul comun al insolventei, ce apartine creditorilor, acorda prevalenta celor din urma. In concluzie, institutia renuntarii la compensatie, reglementata de art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, nu este incompatibila cu procedura insolventei, deoarece art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu numai ca nu deroga de la dreptul comun in materie, ci face trimitere explicita la acesta.” In privinta acestui paragraf vom reveni in final cu o scurta opinie interpretativa

Se face insa o delimitare necesara, in privinta situatiei creditorului care formuleaza o cerere introductiva de deschidere a procedurii insolventei: „calitatea de creditor indreptatit sa ceara deschiderea procedurii va subzista doar daca soldul pozitiv pentru creditor va depasi valoarea-prag prevazuta de legea insolventei. In aceste conditii, institutia compensatiei nu mai are caracter facultativ pentru partile raporturilor juridice obligationale, ci obligatoriu”

2. Titularii dreptului de a invoca compensatia

In primul rand, sub acest aspect, Inalta Curte remarca faptul ca in procedura insolventei, legea nu limiteaza titularii dreptului de a invoca compensatia creantelor la sfera partilor raportului juridic obligational, deoarece legea a stabilit expres acest drept si practicianului in insolventa: „Legiuitorul a instituit, in cadrul procedurii insolventei, dreptul administratorului sau, dupa caz, al lichidatorului judiciar de a constata compensatia legala, in cadrul activitatii de verificare a creantelor solicitate a fi inscrise la masa credala, prin declaratiile de creanta [art. 58 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014]. Or, prin verificarea fiecarei cereri si a documentelor depuse in dovedirea acesteia, prin cercetarea amanuntita pentru a stabili legitimitatea, valoarea exacta si prioritatea fiecarei creante, inclusiv verificarea aspectelor ce tin de stingerea partiala sau totala a creantei, prin compensatie legala, practicianul in insolventa nu se manifesta ca un reprezentant al debitorului, parte in raportul juridic supus analizei, ci ca un veritabil organ al procedurii (art. 40 din Legea nr. 85/2014).”

Odata constatat faptul ca vorbim de o sfera largita a titularilor actiunii, intrebarea urmatoare este daca in cadrul acesteia intra si ceilalti creditori participanti la procedura: „… ceilalti creditori nu ar justifica, in principiu, interesul de a contesta renuntarea la beneficiul compensatiei legale de catre un alt creditor, de vreme ce, ca urmare a acestei manifestari de vointa a partilor raportului juridic, s-ar mari gajul general al acestora, in sensul de masa de bunuri concursuala destinata realizarii creantelor lor contra debitorului insolvent. Pe de alta parte, pot fi imaginate situatii concrete in care renuntarea la compensatie a partilor raportului juridic are consecinte vatamatoare pentru creditorii concurenti in cadrul procedurii insolventei. Aceasta este situatia, spre exemplu, a creditorului care, prin formularea unei cereri de admitere a creantei in procedura insolventei debitorului sau, desi putea sa opuna compensarea creantelor reciproce, a renuntat tacit la aceasta modalitate de stingere a obligatiilor, desi acest creditor face obiectul, la randul sau, al unei alte proceduri de insolventa. Altfel spus, creditorul care a renuntat tacit la beneficiul compensatiei nu face altceva decat sa mareasca artificial masa pasiva, prin inscrierea sa in tabelul creantelor, cu efecte asupra deciziilor luate in cadrul procedurii, in vreme ce datoria sa fata de debitorul insolvent are sanse minime sau nule de acoperire in cadrul unei alte proceduri de insolventa.”

„… renuntarea la compensatie a partilor raportului juridic, creditorii debitori reciproci, poate avea consecinte pagubitoare pentru ceilalti creditori indreptatiti sa participe la procedura insolventei, in cazul in care debitorul insolvent nu ar mai putea sa isi realizeze creanta pe calea dreptului comun, intrucat i s-ar putea opune stingerea dreptului la actiune prin prescriptie”.

In concluzie, arata Inalta Curte: „… in toate aceste situatii in care creditorii concurenti justifica un interes serios si legitim in invocarea compensatiei legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor inscris la masa credala si debitorul aflat in insolventa, nu exista niciun impediment legal sa exercite acest drept, pe calea contestatiei la creanta. Practic, dreptul unui creditor de a contesta creanta altui creditor, in speta, sub aspectul existentei sau al cuantumului acesteia, ca urmare a stingerii sale totale sau partiale, prin compensatie sau prin oricare alt mod de stingere a obligatiilor, nu reprezinta decat o aplicare, in cadrul acestei proceduri speciale, a mijlocului juridic pus la dispozitia creditorilor in vederea conservarii activului patrimonial al debitorului lor, constand in actiunea oblica.”

Cat priveste analiza indeplinirii conditiilor actiunii oblice (art. 1.560 si 1.561 din Codul civil) in acest domeniu special al insolventei: „Creditorul contestator detine o creanta verificata in conditiile acestei proceduri speciale si urmeaza a se analiza si indeplinirea conditiei ca atat debitorul insolvent sa refuze sau sa neglijeze sa exercite dreptul sau de a invoca compensatia, cat si practicianul in insolventa. Cat priveste conditia ca inactivitatea debitorului sau a practicianului in insolventa sa il prejudicieze pe creditorul contestator, aceasta trebuie verificata in concret, in fiecare caz in parte. Altfel spus, nu intotdeauna renuntarea la compensatie a partilor raportului juridic este de natura sa determine sau sa accentueze starea de insolvabilitate a debitorului aflat in procedura insolventei, astfel ca creditorul contestator trebuie sa faca dovada interesului serios si legitim in promovarea contestatiei. Prin urmare, creditorul contestator trebuie sa dovedeasca ca se agraveaza pericolul de a nu isi realiza creanta in cadrul procedurii insolventei, prin neexercitarea dreptului de a invoca stingerea obligatiilor reciproce de catre debitorul insolvent sau de catre organul procedurii, administratorul sau, dupa caz, lichidatorul judiciar.”

Revenind la prima intrebare

Argumentul esential al Inaltei Curtii in raspunsul oferit la prima intrebare reiese din urmatorului paragraf:

„Asadar, un creditor poate renunta la compensatie, intrucat, dupa o analiza comparativa a dezavantajelor decurgand din sacrificarea realizarii propriei creante si a avantajelor participarii la procedura insolventei debitorului sau, constand in controlul de oportunitate al procedurii si al afacerii debitorului, in accesul la informatii relevante relative la debitor si la ceea ce se intampla in cadrul procedurii, in accesul la actiuni specifice acestei proceduri si, in esenta, in controlul comun al insolventei, ce apartine creditorilor, acorda prevalenta celor din urma. In concluzie, institutia renuntarii la compensatie, reglementata de art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, nu este incompatibila cu procedura insolventei, deoarece art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu numai ca nu deroga de la dreptul comun in materie, ci face trimitere explicita la acesta.”

Prima intrebare care se ridica este: cat de legitim, din punct de vedere juridic, poate fi un astfel de interes? Una dintre cele patru conditii generale de exercitare a unei actiuni civile (iar in speta de fata exercitarea actiunii este reprezentata de formularea unei declaratii de creanta pentru a fi inclus in procedura insolventei ca si creditor participant) este si dovedirea unui interes. Acest interes trebuie sa fie unul legitim. Cu privire la cerinta ca interesul manifestat sa fie unul legitim, in doctrina de specialitate s-a aratat faptul ca este indeplinita o asemenea cerinta, nu doar atunci cand acesta nu contravine legii sau regulilor de convietuire sociala, dar si atunci cand interesul este unul juridic. Per a contrario, daca interesul manifestat de reclamant este unul pur teoretic sau unul pur economic, intelegand prin aceasta, spre exemplu, simplul interes al unui comerciant de a-si elimina concurenta (a se vedea: Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Briciu, Drept procesual civil: curs selectiv: teste grila, Ed. a 5-a, – Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2011, pag. 4), atunci cerinta de a avea un interes legitim nu este indeplinita si, implicit, actiunea civila pusa in miscare trebuie respinsa ca fiind lipsita de interes.

Mai departe, se ridica intrebarea cat de concordanta scopului general al procedurii insolventei poate fi o astfel de manifestare de vointa din partea unui potential creditor participant la procedura. Acoperirea pasivului prin satisfacerea creantelor reprezinta scopul principal al procedurii iar acesta se completeaza cu acordarea unei sanse de redresare a debitorului atunci cand aceasta este posibila (art. 2 din Legea nr. 85/2014). Prin urmare, participantii la o procedura de insolventa trebuie sa urmareasca acest scop si sa fie deschisi la a colabora ori, cel putin, la a se abtine de la acte care sa pericliteze realizarea acestui scop legal.

Prin urmare, nu pare a fi compatibil cu spiritului procedurii insolventei profilul unui creditor care urmareste un astfel de interes particular, asa cum il determina Inalta Curte, in sensul controlului afacerii debitorului, accesului la informatii relevante ale debitorului sau al controlului procedurii. Cu alte cuvinte un creditor cu un astfel de profil nu pare a dovedi un interesul juridic suficient de bine conturat din punct de vedere al legitimitatii sale pentru a participa la o procedura de insolventa.

Insa tocmai in acest punct credem ca trebuie facuta urmatoarea observatie: Inalta Curte nu spune neaparat ca un creditor care manifesta un astfel de interes (de a controla afacerea, de a obtine informatii relevante etc) o face pentru a sabota scopul procedurii insolventei prin reducerea gradului de acoperire al creantelor ori periclitarea sanselor de reorganizare ale debitorului. Exista posibilitatea ca la o prima citire sa fie data o astfel de valenta negativa interesului manifestat de catre creditor insa, daca observam mai atent, din textul indicat nu reiese in mod direct o astfel de interpretare.

Se poate la fel de bine lua in calcul si situatia in care interesul de a observa din interior afacerea debitorului, de a exercita un control al actelor sau al procedurii, poate fi facuta tocmai in sensul protejarii debitorului si al acordarii unei sanse de redresare in vederea unei acoperii mai mari a pasivului. Mai mult decat atat, poate fi luata in considerare si varianta in care tocmai prin renuntarea la creanta si accederea la procedura insolventei nu se doreste altceva decat acordarea unui sprijin financiar debitorului (creditorul prin renuntarea la creanta are obligatia de a platii datoria sa fata de debitorul insolvent) dar in acelasi timp insotit de dorinta de a participa la o procedura chiar si pentru a controla implementarea cu succes in cadrul acesteia a unui astfel de sprijin financiar.

Pe de alta parte, nu trebuie sa cadem nici in extrema cealalta, in sensul de a considera ca Inalta Curte a avut in vedere doar astfel de manifestari de buna credinta din partea creditorilor, cu atat mai mult cu cat, realist vorbind, astfel de exemple sunt rare in procedura insolventei.

Ceea ce este important de retinut este tocmai faptul ca nu trebuie acordata nicio valenta, nici negativa, nici pozitiva unui astfel de interes. Cel putin nu din perspectiva intrebarii care face obiectul hotararii. Intrebandu-ne daca este sau nu posibila renuntarea la compensatia creantelor reciproce nu trebuie sa asumam din start ca o astfel de renuntare ar fi motivata exclusiv de interese nelegitime si, din acest motiv, sa concluzionam apoi ca renuntarea nu este compatibila procedurii insolventei. Motivul pentru care un astfel de rationament ar fi inconsistent din punct de vedere logic ar fi acela ca tot timpul ar fi la fel de posibila si ipoteza contrara, in care, asa cum am aratat, interesul poate fi manifestat cu buna credinta. In acest ultim caz blocarea posibilitatii de renuntare la compensatie, ca regula generala, nu si-ar mai gasi nicio justificare.

Prin urmare, consideram ca este important de precizat aspectul ca renuntarea la invocarea compensatiei cu acest scop, prezentat in considerentele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, reprezinta intr-adevar, ca regula generala, o manifestare de vointa compatibila cu procedura insolventei, intrucat un creditor poate avea interesul legitim de a incerca sa obtina, in schimbul sacrificarii posibilitatii de recuperare imediata a creantei sale si alte drepturi specifice calitatii de participant la procedura insa, acest lucru nu impiedica eventuala sanctionare ulterioara a respectivului creditor daca, pe parcursul procedurii de insolventa, se constata ca drepturile astfel obtinute in cadrul procedurii sunt folosite intr-un sens contrar unui interes legitim. Remediile procesuale in acest caz merg pe taramul abuzului de drept procesual.